Balada lui Katalin Varga
În contextul unui cinema marcat de elementul citadin, «Katalin Varga», coproducţia româno-britanico-maghiară şi debutul în lungmetraj al lui Peter Strickland este o revenire sumbră la lumea atemporală şi sălbatică a satului.
Povestea se compune din motive şi arhetipuri reperabile în folclorul balcanic.
Repudiată de soţul ei când acesta află că fiul lor, Orban (Norbert Tanko), este, în realitate, consecinţa unui viol suferit în urmă cu mulţi ani, Katalin (Hilda Peter) porneşte împreună cu băiatul într-o călătorie prin peisajul arhaic al Carpaţilor, pentru găsirea şi pedepsirea vinovaţilor.
Tandemul mamă-fiu reproduce, de la distanţă, itinerarul vindicativ din «Baltagul». Dar dacă în romanul lui Sadoveanu drumul simbolizează întregire, prin descoperirea graduală a cheilor spre adevăr, periplul lui Katalin şi al lui Orban se constituie ca o întoarcere la «locul» tragic unde viaţa femeii a fost pecetluită. Răzbunarea Vitoriei Lipan se impunea pentru reafirmarea unei logici divine care fundamenta gândirea primitivă, fiind deci, într-o măsură semnificativă, departicularizată. Însă motivaţiile lui Katalin sunt personale.
Scopul acţiunilor ei este mereu simultan cu ele, iar faptul că nu se gândeşte la urmările catharsisului sângeros îi conferă o imediateţe care nu se supune niciunei moralităţi exterioare. Natura ne apare animată de voci şi apariţii lugubre, reprezentări ale fricilor eroinei pe parcursul coborârii spre timpul şi actorii traumei sale. Lumea dinafara sinelui nu e încifrată, nu cuprinde semne şi simboluri care se cer traduse de personaje pentru a atribui semnificaţii mistice acţiunilor lor. Nu pare să existe o lege divină care să le inhibe de la păcat. Viaţa lor decurge într-un hybris perpetuu, în sensul unui individualism lipsit de nobleţea emancipării spirituale. Dar care proclamă, în schimb, instinctul barbar al dreptăţii prin sânge drept cutumă supremă. Peisajul devine scena tragică unde protagoniştii comit hybrisul şi unde îi cad, la rândul lor, victime, într-o derulare ciclică a forţelor primare. 
Apriga eroină e întruchipată prin jocul tulburător al Hildei Peter. Privirea concentrată a actriţei aminteşte de chipul pietrificat, dar de o expresivitate răscolitoare al Irenei Papas în filmul «Ilektra», şi are puterea de a hipnotiza spectatorul pe acordurile unei muzici macabre.Timpul modern din care descinde Katalin devine ireal în satele vechi pe care le străbate. Celularele şi automobilele Dacia par mai degrabă accidentale în atmosfera arhaică a peliculei. Dansul drăcesc în jurul focului e superb regizat. Lumina flăcărilor alternează cu întunericul nopţii, făcând ca spectacolul corpurilor să pară sacadat. Contururile se pierd în umbre, însă privirile conduc ferm ritualul de împerechere ancestral. Puţin mai târziu, revanşa lui Katalin asupra bărbatului care, cu ani în urmă, asistase amuzat la violul ei nu constă atât în crima propriu-zisă, cât mai ales în inversarea rolurilor de forţă din cadrul dinamicii sexuale, care a făcut-o posibilă.
Episodul reîntâlnirii cu Antal (Tibor Palffy), cel care o violase, este revelator şi uimeşte prin complexitate. Departe de a fi bruta pe care o uram din simpatie pentru Katalin, el e un om aparent obişnuit, tandru îndrăgostit de soţia lui, Zsuzsa (Eniko Szabo), şi bântuit de regrete pentru păcatul din trecut. Care păcat pare a se întoarce împotriva sa prin imposibilitatea de a avea copii cu femeia pe care o iubeşte. Abia în acest moment mesajul filmului împrumuta din umanitatea modelului biblic. Regăsirea călăului implică, pe lângă ura, resentimentele şi furia previzibile, o anumită fascinaţie.
Katalin o iscodeşte pe Zsuzsa cu privire la Antal, curioasă să descopere «omul din spatele violatorului» şi derutată de contrast. Atunci când, însoţită de cei doi într-o plimbare cu barca, le povesteşte întâmplarea care a distrus-o, confesiunea sa îmbină naturalismul descriptiv cu alegoria baladescă. Motivul pentru care nu-i dezvăluie direct Zsuzsei rolul lui Antal în tragedia ei se aşază undeva la muchia dintre şantaj şi complicitate cu bărbatul.
Tot ca un paradox emoţionant vine şi legătura profundă pe care o implică existenţa fiului lor, în ciuda împrejurărilor în care a fost conceput şi a împotrivirii lui Katalin. Dar, cum inocenţii sunt sacrificaţi, mai devreme sau mai târziu, în jocul de mize primitiv, Zsuzsa intuieşte adevărul, iar o dată cu adevărul i se revelează artificiul propriei vieţi, faptul că în subterana căsniciei sale se derula un film care o excludea categoric.
Regizorul a îmbrăcat momentele cele mai brutale şi triste într-un lirism vizual de o rară frumuseţe. Deşi sfâşietoare, sinuciderea Zsuzsei e primită de Antal şi de Katalin ca o urmare firească, dacă nu chiar necesară rezolvării conflictului, în vreme ce crima din finalul peliculei închide, violent şi ceremonial, cercul karmic.
(sursa: Orizont)
Autor: Cora Manole
