Rachel se mărită, Anne ratează Oscarul

E greu de crezut că un asemenea indie intimist a fost regizat de Jonathan Demme, autorul blockbusterelor cu temă controversată «Tăcerea mieilor», «Philadelphia» şi al mai recentului «Candidat manciurian».
 
Subiectul este unul foarte vizitat de industrie. Kym (Anne Hathaway), o tânără femeie căreia nu-i lipsea niciun atribut pentru o viaţă pasionantă, îşi petrece cei mai frumoşi ani alternând drogurile cu clinicile de dezintoxicare.
 
După cel din urmă popas la «reabilitare», ea revine acasă cu puţin înainte de nunta surorii ei, Rachel (Rosemarie DeWitt), la timp pentru a râcâi ofurile familiei. Vechile tensiuni dintre cele două reizbucnesc atunci când Kym refuză să îi cedeze locul în centrul atenţiei lui Rachel într-un moment atât de important pentru aceasta.
 
Complezenţele se dezintegrează, întâmplările tragice din trecut, acuzele şi rivalităţile scot capul la soare, arătând două surori care nu s-au încadrat niciodată în tiparul clasic al «surorităţii».
 
Descoperim că, adolescentă şi drogată fiind, Kym a pierdut controlul asupra volanului maşinii în care se afla împreună cu fratele ei mai mic, Ethan, accidentul ducând la moartea copilului. Că viciul şi labilitatea ei au fost într-un gramaj semnificativ manevre pentru a-i mobiliza pe ceilalţi în jurul său, făcând din Rachel un personaj neglijat de propria familie. Că atenţia astfel primită a fost însuşi narcoticul care a debilizat-o, împiedicând-o să se maturizeze.
 
Luat ca întreg, «Rachel se mărită» e un film personal şi sensibil, chiar dacă părţile care îl compun nu rimează perfect. Deşi datele conflictului sunt bine trasate, dacă ele s-ar fi prezentat gradual şi într-o manieră apropiată de non-verbal, pelicula ar fi avut un anume rafinament.
 
În schimb, motivele sunt îndesate în spaţiul filmului şi îl comprimă, de parcă regizorul şi scenaristul (Jenny Lumet, fiica marcantului Sidney Lumet) s-ar fi temut ca acesta să nu dispară în orice clipă. Modul de filmare, voit naiv, stil Dogma şi bântuit de close-ups, e deseori obositor. Unele scene se întind pe mai mulţi timpi decât certifică bunul gust şi răbdarea spectatorului sau se succed stângaci, creând un ritm inegal. De asemenea, secvenţele muzical-experimentale abundă gratuit – sau mă rog, cu intenţia de a puncta unitatea în diversitate, dar mă-ndoiesc că acest nobil concept merită întreg deranjul auditiv.
 
Căsătoria dintre o femeie caucaziană şi un bărbat afro-american ar emoţiona dacă elementul interrasial nu ar fi reprodus ostentativ, ca o lecţie de concordie tipic americană. Scenariul este deştept, dar în acelaşi timp cam încărcat şi explicativ pentru publicul amator de subtilităţi. Dialogurile lasă impresia unei documentări solide, cu opriri în zona psihologiei, dar sună prea teoretic în unele locuri pentru a păstra constant angajamentul emoţional al spectatorului.
 
Rămâne totuşi sub semnul întrebării, ca un paradox al filmului, ceea ce se cerea în speţă elucidat. Anume, cum se face că protagonista a ajuns o «junkie» recidivistă dat fiind că a crescut alături de un tată iubitor şi înconjurată de prieteni afabili şi devotaţi.
 
Însă în «Rachel se mărită» Anne Hathaway are probabil pentru prima dată şansa de a juca, şi o face în sensul majuscul al termenului. Ea dă puls şi densitate tragică unui personaj pe care alte filme de gen nu reuşesc să-l scoată din tipologic. Kym este o antieroină agasantă şi înduioşătoare în acelaşi timp, la intersecţia dintre milă de sine, egocentrism, remuşcări camuflate prin divagaţii histrionice. Implicarea şi sinceritatea de care dă dovadă la întrunirile dependenţilor anonimi răscolesc prin contrastul pe care îl opun cinismului afişat de obicei.
 
Într-unul dintre cele mai sfâşietoare momente ale filmului, ea îşi exprimă întreaga ură de sine prin refuzul de a crede într-un Dumnezeu dispus să o absolve. Un alt episod important în înţelegerea tragismului ei are loc atunci când Rachel îi demască impostura, respectiv rolurile de soră grijulie şi copil molestat sexual în care se erijase în cadrul unui program de reabilitare anterior, din disperarea de a legitima demoni pentru care nu găsea nicio explicaţie, dar şi pentru a-şi construi, fie şi în imaginar, o versiune mai plăcută sieşi.
 
Apogeul acestui bilanţ îl constituie însă cearta violentă cu o mamă glacială, prea puţin implicată în viaţa fiicelor sale şi care îşi ispăşeşte propria parte de vină în moartea fiului (Debra Winger, într-o ipostază crispat-îndurerată). Conştientă de ceea ce a pierdut, de ceea ce nu a fost în momentele-cheie ale existenţei şi de durerea pe care a provocat-o, protagonista părăseşte căminul familial, care încetase demult să fie un loc izbăvitor. Pelicula se încheie trist şi demn: Kym este hotărâtă să îşi ofere un sens, dar ştie că se află dincolo de orice retorică a salvării.
 
(sursa: revista “Orizont”)


Autor: Cora Manole



Adauga comentariu

Numele tau:

Comentariul tau:


Security Code:



Blogurile BonCafe