Tatăl Giovannei
Sentimentele tandre pentru criminalii cei fără de remuşcări nu fac neapărat parte din rutina mea afectivă. De fapt, sunt tot mai rare personajele care să trezească în mine un mozaic de gânduri şi emoţii.
La începutul filmului lui Pupi Avati nutream un dezgust abia îndulcit de milă pentru personajul Giovannei Casali (Alba Rohrwacher), o adolescentă «trăind într-o lume a ei» care îşi ucide cea mai bună prietenă, devenită rivală în dragoste.
Michele, tatăl Giovannei (Silvio Orlando), profesor la acelaşi liceu, îl şantajase pe tânărul disputat de cele două să o curteze pe fiica sa pentru a promova anul, fiind astfel, indirect, responsabil pentru psihoza acesteia.
Giovanna este descoperită şi, după un proces intens mediatizat şi o expertiză psihiatrică, e internată într-un ospiciu din sudul Italiei lui Mussolini.
Filmul începe, cu adevărat, abia în acest punct, dezvăluind pe un timbru deopotrivă amar şi înduioşător nişele ascunse din biografia protagoniştilor, tensiunile, înstrăinările şi întrepătrunderile care compun albumul lor de familie. Astfel, descoperim că tatăl şi fiica au trăit dintotdeauna pe o planetă separată de restul umanităţii, inclusiv de mamă. Aceasta din urmă, Delia (Francesca Neri), un personaj alcătuit din zâmbete răzgândite şi senzualitate obosită, e îndrăgostită de un vecin, iar sentimentele pentru Giovanna sunt cele care se nasc prin convenţia eredităţii, şi nu dintr-o apropiere profundă.
Camera lui Avati se mişcă subtil în acest spaţiu rece care pare să le despartă pe cele două femei, şi care totuşi este atât de «viu» tocmai fiindcă e populat cu rivalităţi, invidii, stângăcii, gânduri nearticulate şi trăiri confuze – o lipsă de contururi ce reproduce mult mai exact peisajul amniotic. Iar din acest punct de vedere, alienarea lor e parcă mai interesant de explorat decât simbioza evidentă dintre tată şi fiică.
Giovanna e geloasă conjunctural pe senzualitatea mamei ei, incapabilă să descopere separările care îi definesc propria feminitate, în timp ce Delia se simte, la rândul său, dispreţuită şi respinsă de Michele şi Giovanna. Amândouă sunt, într-un sens, informe. Fiica, pentru că nu i s-a oferit abecedarul maturizării şi rămasă, deci, într-un retard emoţional cu margini tăioase (la propriu!). Mama, întrucât nu i s-au oferit un rol în filmul propriei familii şi, implicit, un spaţiu unde să probeze ipostazele de femeie, simţindu-se abandonată în zgura propriilor nesiguranţe şi frustrări.
Iar dacă în relaţia dintre tată şi fiică lumea din jur e lăsată la uşă, invers se întâmplă în cazul mamei şi al tatălui, care au nevoie de interpunerea unui întreg trib de vecini binevoitori pentru a putea funcţiona. Sau doar de o a treia persoană, Giovanna. Ori, încă şi mai palpitant, Sergio (Ezio Greggio), prietenul cel mai bun al lui Michele şi pasiunea secretă a Deliei, cei trei adulţi formând un menage-a-trois asumat tacit.
Totuşi, provocarea cea mai spinoasă pentru Avati a fost să întreţeasă în noi, ca spectatori, trăiri paradoxale pentru personajul Giovanna. Aceasta alunecă, în interpretarea expresionistă a Albei Rohrwacher, dintr-o zonă interioară în alta. Este, pe rând, copilul fioros care ucide întrucât nu a primit la timp lecţia biblică a limitelor. Martira închipuită, înciudată pe lumea din jur, ale cărei efuziuni o ignoră cu desăvârşire şi care refuză, prin urmare, să-i fie mamă. O Wendy care zburdă graţios prin curtea ospiciului, fără a percepe tragismul existenţei sale, bucurându-se, inocent, de toamna desenată în sepia. Şi, în final, tânăra al cărei suflet nu a avut cum creşte, dar care, prin ochii destinului său peltic, a învăţat că a greşit.
O urâm, ne revoltă, vrem să sfâşiem ecranul pe care aiurează fără ruşine, regăsim în dispreţul celorlalte personaje ezitările faţă de cei cu alt «miros», însă pe parcurs ne emoţionează candoarea ei în faţa propriei lipse de orizont.
Pupi Avati a creat o poveste tandră, tristă şi bogată în nuanţe. Fără a fi o capodoperă, «Tatăl Giovannei» are un limbaj propriu care îl scuză pentru virajele ocazionale spre melodramă.
Pelicula e inovatoare în primul rând prin faptul că deşurubează metafora inadaptatului superior norodului, dezvăluind scorburile unde întârzie ura, invidia, nebunia acestuia. Dar totodată, ea animă clişeul că, atunci când istoria îşi schimbă traseele şi idolii, când loialităţile sunt frânte de laşitate, iar oamenii se pierd sau se trădează unii pe alţii, familia e cea care, prin cel mai inexplicabil şi firesc mister, oferă haosului un punct de sprijin.
Autor: Cora Manole