Crăciunul, între Biserică şi lume

Parcurgând perioada celor patruzeci de zile de Post, după rânduiala Bisericii, cu  strădaniile prevăzute de rânduielile cuprinse în dreptarul  învăţăturilor sănătoase ale predaniei strămoşeşti, creştinii (atât cei mai râvnitori , cât şi cei mai delăsători) au avut astfel şansa de a deveni părtaşi la bucuria Crăciunului, de a simţi fiorul duhovnicesc al Tainei Naşterii, prin curăţirea sufletului şi împodobirea lui cu virtuţi sfinţite prin puterea Sfintei Euharistii.

Astfel, văzduhul duhovnicesc al inimii s-a încălzit cu dragostea rugăciunii sincere şi curate, pătrunse de izul cald al Scripturilor Sfinte ascunse în cântul colindătorilor – acei „cu taină închipuiţi” magi, îngeri şi păstori bine-vestitori ai venirii Lui Iisus în lume ca Prunc Sfânt Dumnezeiesc în noaptea sfântă de Crăciun.

Acest tezaur ortodox, reactualizat an de an cu fiecare colindă şi cu fiecare inimă bună care se mai adaugă corului milenar de generaţii de colindători, formează trăirea Bisericii vii a Lui Hristos. Naşterea Domnului nu face parte din categoria „ştirilor de senzaţie” din mass-media, nu reprezintă „bomba zilei”, nici „piesa de rezistenţă” a brandurilor comerciale, nici coeficientul-record de profit al lanţurilor de supermarket-uri ce-şi promovează produsele „din gama Crăciunului”.

Oare chiar acesta să fi fost adevăratul motiv pentru care Fiul Lui Dumnezeu a venit în lume – ca să crească vânzările de pe piaţă şi să fie mai bine promovat produsul de consum cotidian? Oare acestea să fie rosturile  venirii Lui Iisus în lume – tăierea porcilor pentru cei mari şi cumpărarea jucăriilor pentru cei mici?

Dacă ar fi să luăm seama la Taina Răscumpărării, la Jertfa Fiului Lui Dumnezeu de pe Golgota pentru mântuirea lumii – am descoperi că sensul acestui mare praznic şi-ar recupera câteva repere fundamentale pentru lumea modernă a veacului nostru.

„Sărbătoare” înseamnă bucurie şi veselie, înseamnă bunătate şi omenie; orice abuz de mâncare şi de băutură, împins până la animalizare sau îndobitocire şi dezumanizare – riscă să ne păgubească de calitatea de creştin botezat în Hristos. Păstrarea echilibrului în viaţa creştină înseamnă bună-cuviinţă, măsură, dreaptă socoteală - adică sfântă şi cuviincioasă cumpătare - dar, mai ales, păstrarea omeniei faţă de semeni.

Crăciunul adevărat începe cu Privegherea din Ajunul sărbătorii, mai înainte vestită de venirea preotului în casa creştinului cu Icoana Naşterii Domnului. Apoi, pe lângă pregătirea bucatelor, primenirea casei, a hainelor, a tuturor celor trebuincioase necesităţilor vieţii de familie, trebuie să căutăm să avem curăţite sufletele, îmblânzite inimile şi luminate cugetele – prin mărturisirea păcatelor şi a greşalelor în Taina Spovedaniei şi prin împărtăşirea cu Hristos în Taina Sfintei Liturghii.

Praznicul propriu-zis al Naşterii Domnului (în cele trei zile ale lui) este împodobit şi cu pomenirea a doi mari Sfinţi ai Bisericii: Preacuviosul Părinte Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (model ascetic al vieţuirii în Hristos şi înnoitor al monahismului românesc) şi întâiul Mucenic Arhidiacon Ştefan – simbolul jertfirii personale pentru îndumnezeire până la muceniceasca pătimire pentru păstrarea adevărului creştin în suflet.

Iată repere social-morale prin care  putem să ne străduim să împlinim şi noi aceste două pilde de adevărată creştinătate sufletească. „Nu trăim ca să mâncăm, ci mâncăm ca să trăim” – spune o vorbă din bătrâni; şi iarăşi - „omul se cunoaşte după fapte ca pomul după roade” (Mt. 7, 17-20). Trebuie să reuşim să dăm sens tuturor tradiţiilor, mai vechi sau mai noi, îmbrăcându-le în harul trăirii creştineşti personale pentru zidire sufletească.

Moş Crăciun (prezentat în unele povestiri populare ca fiind gazda hanului prea plin pentru a mai putea găzdui pe Preasfânta Fecioară ca să nască în casă, în condiţii cât de cât civilizate, iar nu să fie nevoită să o facă în ieslea dobitoacelor) – acest Crăciun bătrân, „căci vechi de zile” (Mihai Eminescu), nu mai moare, ci cunoaşte o anume înveşnicire printre noi, creştinii, ca o mărturie pentru toate generaţiile – mai ales pentru cei tineri; el păstrează un caracter pedagogic – căci îi verifică pe cei mici dacă au sau nu repere creştine de conduită – dacă ascultă de părinţi, dacă se roagă acasă, dacă învaţă la şcoală, dacă sunt cuminţi sau nu prea. Tocmai de aceea este darnic şi generos, recunoscându-şi astfel vinovăţia de a fi fost în vremea Pruncului Iisus lipsit de generozitate şi de omenie, de milă şi de bunătate, nepăsându-i de Cel Ce Se năştea spre mântuirea lumii. De aceea, acest Moş Crăciun nu trebuie desacralizat sub chipul a tot felul de personaje îndoielnice şi profane (fie femei sau bărbaţi, artişti sau cine ştie ce alte „mari personalităţi”); el rămâne de fapt un anonim, practic un necunoscut în inima şi mintea copiilor, venind nu din Laponia sau din Ţara-gheţurilor, ci direct de la Ierusalim, de la ieslea Betleemului, de acolo de unde a pierdut cândva legătura cu cerul şi cu mântuirea  prin lipsa lui de bunătate.  Are canon să facă veşnic milostenie, este delegat – cu sarcina bine stabilită de morala creştină – să intre, precum spune „colindul sfânt şi bun” (Vasile Voiculescu), în „case fără foc, cu coşuri fără fum”, prin tindele cu zăpada nemăturată, în casa săracului, la copii necăjiţi – adică să cerceteze pe cei mai mici fraţi ai Lui Iisus, aflaţi în nevoi şi suferinţe.

Bradul verde de Crăciun, simbolul vieţii, simbolul sufletului veşnic tânăr şi frumos, încărcat cu jucării, cu globuri sclipitoare, cu zăpadă, cu ghirlande, cu artificii, cu beculeţe şi steluţe luminoase, nu poate fi altceva decât un fel de „icoană” a sufletului  ajuns prin nevoinţă şi prin har la inocenţa copilărească, la imaculata nerăutate a pruncilor. Toate jucăriile şi luminiţele, globurile şi beteala – sunt simbolul faptelor bune şi al virtuţilor care ar trebui să ne împodobească sufletul şi să-l lumineze pentru a-l ridica din întunericul păcatului. Toate darurile şi cadourile sunt la rândul lor simbolul milosteniei, a tot ce e bun şi  frumos în viaţă; căci, prin iubirea de aproapele - „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi !” (Mt. 22, 39) -  ar trebui să facem daruri celor de lângă noi nu doar de Crăciun sau de sărbători, nu numai la ocazii, ci în tot timpul anului; ar trebui să fim generoşi şi milostivi cu semenii noştri.

În sfârşit, masa bogată la care dorim cu toţii să ne desfătăm, trebuie binecuvântată cu rugăciune, dar şi cu măsura înfrânării-smerite de la mâncarea prea multă, spre a nu cădea în îmbuibare, evitând astfel „lăcomia care strică omenia”; şi chiar şi atunci când mestecăm şi înghiţim cu poftă bunătăţile pregătite cu grijă, ar fi bine să ne gândim totuşi că poate cineva, undeva, se stinge de foame, pentru că nu are ce mânca, pentru că nu are de pus pe masă nici măcar o pâine. Cel mai creştinesc sens al Crăciunului, al ospăţului îmbelşugat, ar fi ca atunci când aşezăm tacâmurile pe masă, în capul ei să rânduim o farfurie nouă, mare, curată, împodobită; iar toată frumuseţea sufletească a acestui gest ar fi ca în ea să aprindem o lumânare de ceară înaintea Icoanei Naşterii Domnului, anume pusă acolo, de faţă, pentru a trezi duhovniceşte în noi simţul omenesc şi frăţesc şi părintesc al milei. Iar toată mâncarea din farfuria aceea (de la felul cel dintâi până la desert) să o dăruim unui semen, ca un pacheţel; fie unui vecin mai în vârstă sau unui străin mai sărac sau unui om fără adăpost şi fără familie. În felul acesta, dacă fiecare creştin ar face aceasta, în cele trei zile de Praznic al Crăciunului nu ar mai fi flămânzi în faţa Lui Hristos care să aştepte să se aleagă măcar cu „fărâmiturile ospăţului”, „căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine” (Mt. 25, 35-36).

Privind din acest punct de vedere aceste două feluri de prăznuire a Crăciunului – atât cel din perspectivă bisericească, cât şi cel din perspectivă laic-secularizată, consumistă – am putea alcătui o simbioză mai umană cumva şi mai morală, prin care n-am avea decât de câştigat – pentru că ne-am împăca cu Mântuitorul Iisus Hristos şi am fi prieteni ai Lui, dacă am respecta în acest fel porunca iubirii divine, Legea Cea Nouă.

Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul !” (In. 13,34) – adică până la jertfă. Să jertfim şi noi ceva din puţinul nostru şi să-L primim pe Iisus în ieslea sufletelor noastre, în Betleemul inimii, în lăuntrul Ierusalimului minţii, în raza Stelei strălucitoare şi călăuzitoare a sufletului nostru spre Împărăţia Lui Dumnezeu – către care viaţa de aici să ne poarte ca pe nişte magi şi păstori porniţi spre Ierusalimul cel de Sus, la leagănul de îngeri al Lui Iisus, în slava cea nepieritoare a vieţii veşnice,  „căci Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta !”  


Autor: Parintele Calistrat



Adauga comentariu

Numele tau:

Comentariul tau:


Security Code:



Blogurile BonCafe

Isteria dietelor

Text trimis de Viorela Dobre Oriunde intorci capul, oriunde privesti, invariabil te va lovi sceptrul unei noi metode de slabire, un regim minune care sa te ajute sa te transformi dintr-o scrofita i... Citeste tot

I'm good or not!?

Eu nu sint o persoana normala-sau ceea ce se  numeste de regula  in societate  normal!nu stiu cum sint dar nu ma sperii una ,doua  din ce mi se intimpla  ;ma tem  cu adevarat doar cind mi se imbol...Citeste tot

Inspirație pentru cele mai frumoase cadouri de Crăciun

Pentru mine, nimic nu se compară cu bucuria Crăciunului, chiar dacă poate părea puțin copleșitor să-mi fac timp și răbdare în căutarea cadoului perfect. Nu contează cât de pregătită crezi că ești... Citeste tot

Cu ce te îmbraci de cutremur?

 

În martie 1977 aveam 4 ani. Deşi s-a întâmplat ceva îngrozitor atunci – celebrul cutremur de 7,2 grade pe scara ... Citeste tot

Picior peste picior, NIG de vorbă cu Petronela Rotar

Deşi citind-o pe Petronela Rotar, am avut un pic senzaţia de deja-vu(poate pentru că mi-a fost recomandată de un prieten drag care vede o oarecare asemănare între noi), nu o ştiam totuşi pe această fa... Citeste tot

Prietenii mei, barbatii

Cand eram mica nu l-am citit pe Leonard Cohen si nu stiam ca scrisese el intr-o carte, probabil in urma experientelor personale, ca "o prietenie intre un barbat si o femeie, daca nu e bazata pe sex, e...Citeste tot

Oamenii aceia - Povestea unei cărți / Those people – The making off

 

 (the English version is available just after the Romanian one)

  Pădurea Franconă este un tărâm feeric, unul dintre acele meleaguri în care și ... Citeste tot