Frica de iubire

Dragostea ar trebui să fie imboldul de care avem nevoie ca să ne desfacem aripile şi să ne aruncăm în neprevăzutul vieţii. În numele iubirii ar trebui să ignorăm limitele şi să dărâmăm prejudecăţile.

Pentru că e sublimă starea aceea de „vertige” a sufletului şi de zvâcnet al gândului, în care este, dintr-o parte în alta a inimii şi-a visului, doar răvăşire, doar emoţie, doar bucurie, doar lumină. Dar… şi foarte multă teamă.

Începuturile poveştilor de dragoste sunt, câteodată, mai frumoase decât poveştile în sine. Dar şi căderea în hăul rămas în locul unei mari speranţe poate durea uneori mai tare decât dor marile despărţiri sau marile trădări.

Am încercat deseori să ascult ce „creşte” în mine şi să înţeleg cât este emoţie, cât este raţiune, cât este logică, cât este nebunie, ce este oare? Nu ştiu dacă am găsit vreodată răspunsul potrivit; dar am aşteptat chiar şi acea suferinţă înălţătoare, pe care doar dragostea e capabilă să ţi-o dăruiască.

Ştiam că doare, că te mistuie şi că vine, poate, o clipă când sufletul îţi poate sângera; dar am dorit, am căutat, am aşteptat iubirea.

Căci nu se poate trăi fără iubire, nu poţi trăi sec şi pustiu, fără să primeşti ce vrei şi ce-ţi doreşti, fără să simţi că ai totul, fără să poţi dărui tot ce ai în suflet, fără să nu vrei să păstrezi nimic pentru tine. Dacă nu ai cui dărui totul, înseamnă că nu ai nimic.

Dragostea ar trebui să ne schimbe, rămânând totuşi aceiaşi. Ceea ce uneori o şi face, doar că ne aduce, câteodată, într-o stare contrară efectului pe care iubirea ar trebui să-l aibă asupra noastră, şi asta, poate, din prea multă teamă.

De multe ori, dacă atunci când avem în faţă o fiinţă care nu este indiferentă faţă de noi, ne putem detaşa şi o cucerim involuntar şi inconştient, atunci când ne „confruntăm” cu noua „fiinţă” ce mişcă în noi fiecare fărâmă de viaţă, ce ne face să ne minunăm de cât de mare ne este inima, de câte cotloane găsim în ea şi de cum s-a instalat definitiv în fiecare din ele, ne transformăm în cele mai dure şi inexpresive statui, posedaţi de demonul fricii.

Ne e teamă să privim în ochii persoanei iubite, pentru a nu deschide larg coperţile unei cărţi în care stă scrisă atât de vizibil, cu cele mai mari litere, dragostea noastră.

Ne e frică, uneori, să ne arătăm chipul, de teamă că ar putea rămâne impasibilă în faţa trăsăturilor noastre.

Şi totuşi, când iubirea copleşitoare vă face semn, urmaţi-i îndemnul, chiar dacă drumurile ei sunt aparent grele şi prăpăstioase, iar când vraja paradisiacă vă cuprinde cu aripile ei angelice, supuneţi-vă misterului ei, chiar dacă sabia ascunsă în penaju-i superb v-ar putea răni.

Iar când iubirea transfiguratoare vă vorbeşte şi o simţiţi profundă şi divină, daţi-i crezare, chiar dacă vocea ei ar putea să vă sfărâme visurile himerice, asemenea vântului din miază-noapte care pustieşte grădinile.

Chiar dacă demonul fricii se pune ca o fortăreaţă de necucerit, blocând iubirea care, poate, ar reuşi să se strecoare printr-o spărtură în zid.

De ce ne e teamă să iubim şi să mai ales să ne mărturisim iubirea?

De ce iubirea nu ne mai dă avântul să cucerim lumi şi inimi, când atâtea creaţii grandioase s-au făurit în numele ei?

Autor: Elya