Ziegfeld Follie
Sunt nelipsită la orice bal. Sigur că tu nu mă vezi. Trag din pipă la şemineul unui living care miroase a punci şi a vânat. Râd şi beau împreună cu alte gelsomine ameţite, ne uneşte o demenţă simpatică.
Suntem furii nevoite să trăiască invizibil undeva în afara mâzgălelilor solemne dintr-un caiet dictando.
Ne lipseşte cu desăvârşire graţia, fapt care aproape că ne condamnă la un destin de mătuşă.
Vei curta galant ofelii care plutesc frumoase deasupra grotescului situaţiilor umane, chiar şi atunci când dragostea egoistă le revendică în nămol. Ele simt sublim, iar gândurile lor nobile şi sinistre deopotrivă se întind într-o caligrafie demnă de toată invidia.
Tu, între timp, te vei resemna cu noi, ne vei privi în ochi promiţându-ne că ne vei umple sălbăticia cu prunci. Nici tu nu crezi că meriţi mai mult, în ciuda încrederii pe care încercăm să ţi-o insuflăm cu riscul de a rămâne singure aici.
Ne vei cita de faţă cu lumea bună fără a menţiona sursa, iar lumea bună ne va tolera, dispreţuindu-ne blajin pentru că nu suntem noi acele ofelii care să merite răspunsuri la întrebări. Îţi suntem concubine şi te facem să crezi că-ţi aparţinem.
Ne urăşti, cu toate că uneori am putea jura că ai cele mai tandre sentimente. Vezi că şi tu ne păcăleşti? Sau poate că pe tine te urăşti?
Însă în faţa vitejiilor cu care te lauzi, atât ofeliile, cât şi gelsominele nu sunt decât capete care aprobă. Numai că suferinţa ofeliilor îşi găseşte într-un final eroul, la fel ca privitul în gol al Gretei Garbo. Iar ele calcă mai departe pe mare, sâcâite de praful inexistent de pe tălpile lor.
Noi, gelsominele, suntem vocea joasă care nu atrage nicio curiozitate într-un vacarm ferm convins că poveştile sale însămânţează nimicul. În timp ce tu te dichiseşti pentru vânătoarea de vulpi, iar ofeliile îşi încaleca stoic şaua, ţinându-şi ambele picioare de aceeaşi parte a animalului, noi râdem aici nebune, ne îmbătăm sub arcada imaculată a crinolinei căptuşite cu pene de raţă şi avem părul galben tapat. Fundul pe care-l întoarcem greoi spre lume mai că-l intrigă pe August Lumiere, deşi avem buze subţiri, iar nasul meu imita o pasăre de pradă.
Când te vei întoarce obosit şi-ţi vei coborî sub rochia mea degetele care au obiceiul să se mulţumească cu prea puţin, vei găsi o capelă din bumbac părăsită.
Autor: Cora Manole
