De ce plâng poeţii?

V-aţi întrebat vreodată de ce plâng poeţii? Pentru că aşa le-a fost dat. Poate un strop de nebunie sau o sensiblitate exagerată. O altă lume în care indiferenţa le este străină.

Oamenii din jurul lor ocupă un loc aparte. De cele mai multe ori uită de ei, de suferinţa lor şi o trăiesc pe a altora.

Se contopesc cu cel sărman, cu cei răpuşi de boală, cu cei singuri, lăcrimând, simţind durerea, durerea lumii.

Au o singură dorinţă.... să găsească în toate armonia, liniştea şi pacea sufletească.

Îşi urmează drumul.... un drum greu presărat uneori cu umilinţă dar nu ezită să-şi urmeze crezul. Aşa înţeleg ei drumul spre mântuire. Să prindă un surâs, să ţină flacăra dragostei vie.

Sunt stigmatizaţi poate profetic de a fi mereu aproape de ceilalţi, chiar dacă, însăşi singurătatea lor complicată de politică şi mizerie le tulbură gândurile.

Este ceva de neînţeles în acest univers creat parcă din ceruri.

Ne plângem părinţii, prietenii care ne-au marcat existenţa.

Nu ne oprim niciodată. Mergem pe acest drum în ciuda prafului ce se ridică ucigător.

Autor: Mariana Gurza