Petiţie pentru plâns

Azi am avut o viziune în metrou. Se făcea ca un actor celebru care îmi place imens mă punea să stau pe un scaun şi mă fixă cu privirea mult timp, fără să scoată un cuvânt. Şi mi-au dat lacrimile. Aş fi vrut să le las să curgă mai departe, dar deh... era lume. Bine că am o blană groasă pe cap şi mi-am acoperit ochii cu nişte firicele.


I-aş fi recunoscătoare oricui m-ar face să plâng. Au trecut secole de când n-am mai tras un plâns sănătos, încărcat cu sentimentul care-l provoacă. Era o vreme când plângeam adevărate ploi. Eram acolo. Răspundeam situaţiilor cu emoţii. Nu cu subterfugii. Nu cu o morgă sau alta.

 

Apoi mi-am zis că plânsul este apanajul omului uman, calitate care simţeam că nu-mi aparţine. Eram abominabilă, fapt care n-avea cum să-mi aducă un privilegiu al speciei precum plânsul. Nu numai că n-am mai putut să plâng din acel moment, dar n-am putut nici să simt tot ce mă făcuse înainte să sughit tânguit. Sensibilitatea mea şi-a schimbat modul de funcţionare. Sentimentele s-au mutat parcă într-o cameră la care greu ajung şi unde nu pot rămâne mult timp.

 

Am mai plâns din când în când, dar după un minut mă bruiau alte gânduri care schimbau complet traiectoria emoţiilor mele. O ură de sine monstroasă ca râsul personajelor negative de film îmi ciopârteşte fiecare gram de nefericire autentică. Sună a dodie, dar mi-ar fi mult mai bine dacă aş fi goală şi întreagă înăuntrul deprimărilor de care altfel sunt pătrunsă că o Islanda de frig.


 

Pentru mine plânsul e un nou început iluzoriu. La capătul lui mă pot păcăli că nimic nu este pierdut. Dar pe un scaun, sub privirea pătrunzătoare şi nemilos de fixă a acelui actor, aş jeli tot ce s-a stricat definitiv în mine, tot ce a fost îngheţat în mişcare, tot ce n-a fost cruţat mai întâi de alţii, iar apoi de mine.

 

După care mi-aş lua rămas bun cu o voce din off împăcată.

 

 (sursa:aerialblues.blogspot.com)


Autor: Cora Manole



Adauga comentariu

Numele tau:

Comentariul tau:


Security Code:



Blogurile BonCafe