The Marlboro Woman
M-am apucat de fumat la 20 de ani "dintr-un capriciu". Bine, teribilismul ar fi explicaţia din avion şi dezaprobatoare a hotărârii mele de a deveni un fumător înrăit.
Mergând mai adânc totuşi, mi-aş traduce toxica iniţiativă printr-o nesiguranţă de proporţii. Aveam nevoie de o coregrafie de gesturi care să-mi susţină poziţia dezarticulată în lume şi care să ofere trupului meu aparenţa dezinvolturii.
Nici măcar nu mă omoram după senzaţia pe care mi-o oferea fumatul. La început chiar îmi zgâria gâtul, secându-mi apa din voce. Dar mă forţam să transform acea neplăcere într-un tabiet. Simţeam că ţigara m-ar ajuta să le par mai la-ndemână celor contrariaţi de aerul meu nebulos şi că mi-ar asigura deci un loc bunicel în regn. Sau invers, neputinţa de a mă adapta nu mai părea atât de jalnică sub morga somptuoasă a fumului dens. Putea trece, la o adică, drept propriul refuz de a mă conforma.
Dincolo de rotocoalele ce trenau opac în jurul chipului meu, speram să par a-mi fi ales singură o marginalitate languroasă. Apoi a-nceput să-mi placă, să mă consoleze, să mă relaxeze. Dedicam câte o ţigară unor trăiri intense, momentelor care aveau pentru mine o semnificaţie aparte sau care îmi marcau tempoul diurn. Dar uşor-uşor, am depăşit moftul ceremonial al viciului, ajungând să fumez mai mult decât respirăm. Nu mai avea nici farmec, nici gust plăcut, pur şi simplu devenisem dependentă de gest. Oboseam foarte repede şi mă frustra că alunecam spre un sedentarism vicios după ani de exerciţii şi atenţie la sănătate.
Am încercat să mă las de câteva ori, mă agăţam şi de virozele care mă împiedicau, câteva zile, să suport fumul, dar reveneam după o vreme. Într-o perioadă, am redus numărul la cinci-şase pe zi, soluţie care totuşi mă crispa. Trăiam cu teama că o a şaptea ţigară ar fi însemnat eşecul iremediabil al acestei metode şi, prin urmare, regresul spre cele două pachete cotidiene. Ceea ce s-a şi întâmplat. Am testat şi ţigările fără nicotină, care, by the way, au un gust şi un miros oribile, făcându-mă pasibilă de comportament antisocial.
Salvarea a venit într-o zi de noiembrie cenuşie şi mahmură. Cu o noapte înainte mă certasem, beată fiind, cu prietenul meu aflat într-o clinică de dezalcoolizare, iar a doua zi m-am trezit cu dureri de cap şi cu vedere dublă, dar fără tutun. Eram prea suferindă să mai ies până la chioşc, aşa că mi-am făcut o cafea şi am început să citesc "În compania curtezanei".
Pe măsură ce mă apropiam de zaţ, mă gândeam ce tragic e că nu-mi pot completa deliciul matinal cu o ţigară. Şi apoi am avut o revelaţie genială, singură: "Ce-ar fi dacă aş încerca să nu mă duc după ţigări azi, iar dacă rezist, să văd dacă voi putea să mă abţin şi mâine? Iar dacă merge, aş putea la fel de bine să mă las de fumat, nu?".
În primele două săptămâni, a fost uşor ŞI plăcut. Plămânii mei erau deja apăsaţi de anii în care inhalam două-trei pachete zilnic, iar absenţa nicotinei i-a relaxat. Observam fericită cum dinţii – detaliul preferat al corpului meu – îşi recăpătau albul sidefat. Între timp, am făcut o pneumonie, plus nişte analize care mi-au indicat o sensibilitate crescută în zona bronhiilor, o motivaţie în plus să renunţ. Mă ajuta să-mi spun că gesturile constituie, probabil, singurul lucru asupra căruia chiar avem control şi pe care îl putem aşadar preveni.
Evident, au urmat nostalgia în momente pe care înainte le asociam invariabil cu ţigara, dar şi nevoia organică de a fuma. Am parcurs perioade de stres copleşitor, în care tânjeam după o pipă care să mă calmeze, dar m-am abţinut în continuare, mândră de ascendentul asupra propriului sevraj. Trucul era să rezist până la capătul celor 20-30 de minute febrile, după care-mi zbura gândul din minte. Eram tentată şi când îmi vedeam prietenii fumând, dar am reuşit să creez o membrană între persoana mea şi gestul lor. Până când, la nici un an de coşmaruri înciudate şi ezitări depăşite eroic, am cedat. Am fumat o singură ţigară, trăind un sentiment dubios de regăsire şi teamă de proporţiile acelui scurt armistiţiu. Din fericire, n-am mai simţit nevoia să-mi aprind o altă prea curând.
Am făcut-o la trei luni după. Apoi la două săptămâni. Apoi am fixat ziua exactă din săptămână când îmi permiteam acest răsfăţ. Apoi am prizat trei ţigări la un party. Apoi un pachet. Fumul celorlalţi îmi pătrunde iar lumea, presându-mă să le împărtăşesc gestul. Spaţiul conversaţiei se simte gol şi tactil fără. Iar când sunt singură sau când nici nu simt nevoia, îmi impun să vreau. Probabil fiindcă fumatul se apropie insidios de idealul unui repaus ludic şi intim, al unei complicităţi cu sinele.
Aşa cum în noiembrie 2007 am vrut să mă las, acum, la fix doi ani distanţă, vreau să mă reapuc. Încăpăţânare identică, de altfel, cu cea care a marcat începutul istoriei mele tabagice. Din câte se pare, povestea asta poate inspira lejer un studiu asupra simetriei...
Nu pot spune însă că am pierdut complet cârma din mâini. Încă negociez cu mine. Să zicem că mă aflu pe muchia acestei căderi. M-ar obosi prea mult scrupulele, axiomă abdicării jalnice şi absurde. Un rol important în rezistenţă mea îl joacă problemele respiratorii. Argument care are, la rândul său, o valenţă mistică: o clarvăzătoare cu CV decent m-a avertizat că tabacul îmi va provoca suferinţe majore la vârsta de mijloc. Şi că tot pe la prefixul 5 am toate şansele să devin un personaj realmente agasant, but that's another story. Însă avanscena e ocupată, în mod superficial – sau freudian! – de dinţi. Plămânii sunt cei mai expuşi, e drept, dar măcar nu se văd. Una peste alta, e o dilemă al cărei suspans mă exaltă. Ţin pumnii instinctului meu de conservare…
(sursa: aerialblues.blogspot.com)
Autor: Cora Manole
