Aparenţe
Ai avut vreodată sentimentul că te îndepărtezi de persoane pe care le-ai crezut apropriate, deşi aparent nu s-a schimbat nimic în relaţia voastră?
Şi cum ajungi să gândeşti că tu eşti cel ciudat că poţi crede aşa ceva pentru că ţi se spune că „nu există nimic în spatele comportamentului meu”. Dar tu simţi… E pur şi simplu sentimentul acela că pierzi contactul, că pierzi totul printre degete. Nu vrei, dar nu poţi să faci nimic...
Totul începe cu ceva banal care, aparent, nu are nicio consecinţă, dar se transformă brusc într-un drob de sare care sufocă relaţia respectivă, te sufocă pe tine şi te face să vrei să renunţi. Dar nu renunţi, încerci să lupţi şi să mergi mai departe. Însă ruptura deja s-a produs, e iremediabilă. Din păcate, odată apărută fisura, crearea abisului e aproape inevitabilă.
Câteodată poţi să fii suficient de naiv încât să crezi că toţi oamenii sunt ceea ce sunt, dar în fiecare zi descoperi alte şi alte feţe ale unui om. Ştii că fiecare om îşi asumă câte un rol în diferite situaţii şi eşti conştientă că în faţa ta fiecare persoană îşi joacă rolul destinat ţie, cu o mască aleasă special pentru tine în urma unui screening sufletesc. Este un comportament perfect de înţeles din punct de vedere uman.
Problema apare însă când se schimbă măştile. Rar reuşeşti să fii atât de puternic încât să suporţi o schimbare de mască. Te zguduie, te clătină, în mod paradoxal, te face să te îndoieşti de tine.
În fiecare zi trecem pe lângă zeci, poate sute de oameni, fiecare cu poveştile lui. Cu unii ne intersectăm, împărtăşim unele senzaţii şi evenimente, iar cu alţii nu avem nimic în comun.
Cred că nu există o lume reală, obiectivă, impersonală. Fiecare dintre noi trăieşte în lumea lui, rezultat al simţurilor, amintirilor şi mediului în care a trăit. Dar nici măcar această lume personală nu e constantă. Pentru că nici noi nu suntem constanţi, deşi aşa ar trebui.
Fiecare dintre noi e un mic Atlas care îşi poartă lumea pe umeri, fiecare unic răspunzător pentru echilibrul ei. Uneori, lumea ta mai alunecă şi atunci încerci să te ascunzi de ceilalţi Atlaşi.
Pentru că, deşi ei ştiu cât de greu este să-ţi susţii lumea, pentru foarte mulţi cea mai mare satisfacţie e să te vadă cum ţi se înmoaie genunchii şi începi să te clatini.
Autor: Luminita Iliescu
-
Valin30-11--0001 00:00
Sunt impresionat si de acest editorial. Felicitari. Multumesc.
-
Valin30-11--0001 00:00
Am avut acel sentiment ca le pierd, am simti intr-un fel ca nu mai sunt cum erau pina de curind, ca nu mai e nimic din tot ce a fost, insa uneori asa simte si cel de alaturi de mine, despre mine, cind eu inec asteptari si dorinte; e intr-adevar greu sa-tii tii lumea, cind iti tremura genunchii nimeni nu vine sa-ti ia din povara, doar Domnul e cu tine.
-
Luminita30-11--0001 00:00
Cred ca ai mare dreptate ca si cel de langa tine poate simti, uneori, aceeasi povara. Si da, singuri trebuie sa ne ducem povara, nimeni nu va veni sa ne ajute decat bunul Dumnezeu care stie ce si cat putem duce.
-
Valin30-11--0001 00:00
Imi amintesc de cum incepe, caci nu-i asa totul are un inceput, o privire, un gest, o vorba, o intonatie inflexiune in voce, daca iti pasa simti si vezi, sunt maruntisuri aparent, dar sunt stari.
-
marco0340830-11--0001 00:00
Da, am avut acest sentiment. Dar cine oare nu l- a avut ? Si asta se intampla pentru ca nu suntem perfecti si pentru ca avem aspiratii care ar trebui, in mod normal, sa aduca plusul de bine. Iar acel bine este personal si poate fi obtinut, uneori involuntar, cu afectarea binelui celui de langa tine. Daca acceptam faptul ca suntem diferiti, ca lumile sunt guvernate de relativitate, devenim toleranti si gasim calea de comunicare corecta cu jurul nostru. Exista naivitate, incredere oarba urmata de deziluzie, acele masti ce pot apartine unui singur om. Efectele negative ale unor astfel de manifestari pot fi diminuate doar prin existenta mai multor idealuri, tinte realizabile. Nu trebuie sa investim resurse, la limita posibilului, intr- o singura directie. Riscam sa pierdem busola si sa ajungem pe un drum infundat. Oamenii puternici pot trece mai usor peste un esec, o nerealizare conform asteptarilor inclusiv peste o relatie ratata. Mai greu este cu cei sensibili. Indiferent de cat sunt de puternici ( moral, psihic, material, etc ) ei sunt afectati mai mult de o perspectiva nefavorabila, o neimplinire, o relatie ce apune. Si asta pentru ca au o mai mare nevoie de comunicare, cu intrarea pe aceeasi frecventa, inpartasirea acelorasi valori, mai ales spirituale. Sentimentul de pierdere este dureros dar are durata limitata. Puterea de regenerare a naturii ( inclusive a celei umane ) este uimitoare. Iata, dupa iarna vine primavara cu flori de cires si stol de cocori inchipuind semnul victoriei pe cerul mai curat ca oricand. Nu- i asa ?
-
Valin30-11--0001 00:00
Cit de puternic sa fii ca sa treci peste o rana ? Cit de mult doare, cit de mult ai iubit si esti ranit ? Daca treci peste esti doar puternic sau nu ai iubit si trait ?!
-
Valin30-11--0001 00:00
Spuneai despre "The Doors" mai devreme, imi amintesc muzica lor, a fost o vreme cind o ascultam si ne sopteam cuvintele, mult dupa ce lumina din lumanari se stingea; orice femeie e frumoasa, dar femeia vazuta in lumina focului, a vapaii acestuia, are o putere careia nu i te poti opune, si nici nu ar trebui, caci doar pentru tine vine si sta asa, sa-i vezi bine formele spiritului, sa stii, sa intelegi....ca tu esti cel ales. Azi seara, am aprins iar, alte lumini, si le-am vegheat apoi mult dupa ce jarul lor s-a stins. Nu am plecat inca din lumea lor, a patimii si-a inclestarii'n foc.
