De ce ne plac bărbaţii?

Despre noi, femeile, s-a scris enorm de mult, şi-ar fi o nedreptate să nu recunoaştem că suntem „minunate” şi „sublime”  fiindcă suntem văzute prin ochii – căprui, verzi negri sau albaştri, sclipitori în noapte şi atât de senini în zori, ai bărbaţilor noştri.
 
Mă întreb, zilnic, de ce îi iubim, când mi se întâmplă să urmăresc cu privirea diverşi reprezentanţi ai „sexului tare” şi-i descopăr, involuntar şi incomod, în diferite ipostaze cotidiene penibile: fie stând confortabil în maşina lor de lux, la semafor, şi investigând curios cu degetul arătător profunzimile simţului lor olfactiv, fie, la fel de curios, dar fără bolid, cercetând dacă fermoarul pantalonilor este la locul lui, fie uitându-de lung la picioarele tale descoperite, primăvăratec de o fustă mai scurtă şi scoţând un sunet prelung ca de lup ce urlă la lună sau... cum te face, perseverent, să pierzi câteva minute pe care ai fi dorit să le aloci lecturii, pentru a întoarce pe faţă şosetele pe care el, neglijent, le-a aruncat în coşul de rufe...
 
Dar spune-mi dacă nu îl iubeşti atunci când îţi aduce, fără nicio ocazie, cel mai mare şi mai frumos buchet de flori pe care l-a găsit, în drum spre casă, când se întoarce obosit de la birou? Dacă nu îl adori când se trezeşte peste noapte să te învelească ca să nu răceşti ori dă fuga la farmacie să-ţi cumpere pastile la 2 noaptea, sau dacă nu îţi vine să-l mănânci când renunţă la meciul de fotbal, pentru a urmări cu tine un film romantic, pe care oricum l-ai mai văzut de două ori?
 
I-am acuzat mereu că le lipseşte tandreţea. „Unii bărbaţi se poartă cu femeile ca un urangutan cu o vioară”, spunea Balzac. Dar dacă n-ar fi ei, cine ar mai face vioara să cânte?
 
I-am acuzat că sunt insensibili, dar n-am observat niciodată că în faţa acestor acuze, bărbaţii adesea roşesc.
 
I-am acuzat că nu ştiu să construiască nimic. Dar noi nu suntem în stare să vedem că în casa unui bărbat este castelul femeii lui. Chiar şi în locuinţele modeste în care locuim multe dintre noi, bărbaţii ne fac să ne simţim prinţese.
 
I-am acuzat mereu de infidelitate, dar am uitat că noi i-am sedus cu formele şi rotunjimile noastre fermecătoare.
 
I-am acuzat că uită să ne mai distreze şi că se blazează repede. Dar şi noi am uitat să fim femeile acelea, întotdeauna aranjate şi sofisticate de care ei s-au îndrăgostit.
 
Iubim bărbaţii care ne iubesc şi ne respectă sufletul, inteligenţa şi libertatea, dăruindu-ne astfel enorm de multă încredere în noi.
 
Îi iubim pentru că fără ei nu am fi complete, îi iubim pentru că ne protejează, pentru că ne aduc flori, pentru că ne ţin în braţe, iar când rămânem la ei peste noapte putem dormi în tricoul lor.
 
Îi iubim fiindcă încearcă să îşi ascundă sentimentele, dar te fac să te simţi cea mai iubită femeie din lume. Avem nevoie de ei pentru că palmele noastre se pierd în palmele lor, îi iubim pentru că se topesc atunci când plângem, pentru că ştiu să păstreze un secret mai bine decât noi, pentru că ne scriu sms-uri şi ştiu să ne cucerească, să ne adore şi să ne suporte toate mofturile.
 
Îi iubim pentru că merită să fie iubiţi şi pentru încă alte o mie de motive.
 
Iar pentru bărbatul care ştie să te iubească, pentru bărbatul care "face vioara să cânte", să fii mereu iubita, soţia, amanta… încearcă să fii mereu femeia de care s-a îndrăgostit!


Autor: Luminita Iliescu

  1. marco04308
    06-01-2009 00:00

    Cuvinte frumoase ai scris, acum, despre noi, cei de langa voi, mereu. Rasplata se cuvine, tot cuvinte, ale poetului: “ Şoapta ei - M- au ars brumele, m- au frînt vînturile, m- au despletit ploile pînă la tine, găsitul meu de ursită. Inchide ochii să- ţi fur chipul şi să- mi întăresc cu credinţa ta gardurile dinspre noapte. - Voi închide ochii numai cînd mă vei căuta cu buzele, să- ţi simt mirosul verde. Să- ţi simt suflarea culcată peste suflarea mea şi să te dezmierd în cîntecul meu de leagăn necîntat. - Voi închide ochii cînd tot trupul meu iubite, Va arde ca mestecenii toamnei sub răsuflarea ta. Lauda lui - Eşti o pîndă toată, un chin de- a şti ce nimeni nu ştie şi de- a simţi de departe ceea ce nici de- aproape nu se poate simţi. Poţi prin dragostea ta primeni lumea nebună. Lumea bătrînă. Mă ridic în picioare ca Lazăr, înviatul din morţi, şi mă îndrept spre locuinţa din urmă care mă aşteaptă înstelată de zîmbetul tău. O, de m- ar mai putea ajunge umbra dulcelui zîmbet şi- n Ţara de Dincolo ! “ ( Alecu Ivan Ghilia )


Adauga comentariu

Numele tau:

Comentariul tau:


Security Code:



Blogurile BonCafe