Şi fu o nuntă ca-n poveşti
Am urmărit şi eu, ca toată planeta, cu disimulată emoţie, nunta regală dintre William şi Kate.
Alături de colegii mei de birou, strânşi ciorchine în faţa televizorului, am încercat să fac mişto (şi chiar am reuşit) de apariţiile fastuoase de pe covorul roşu, de muzica solemnă din Westminster Abbey, de începutul de chelie a mirelui, de obrajii rozalii ai mai tânărului Henry, de outfitul galben citron al reginei-bunică, de Camilla îmbrăcată în camel, de pălăriile ciudate ale damelor, de plozii cu sânge albastru ce se zbenguiau pe acolo, de sfiala miresei când repeta jurămintele, de îndărătnicia cu care William îi îndesa verigheta pe deget.
Însă dincolo de toate aceste motive de hăhăială, undeva ascunsă în carapacea ei, inima-mi tresălta de drag şi de admiraţie, iar simţurile mi se delectau cu frumuseţea gesturilor princiare, cu felul delicat în care păşesc damele din lumea bună, cu zumzetul discret al conversaţiilor dintre oaspeţi, înainte de începerea ceremoniei, cu somptuozitatea decorului din imensa catedrală, cu înţelepciunea vorbelor menite să-i unească, pe vecie, pe cei doi miri, în faţa supuşilor din regat şi a lui Dumnezeu.
În peisajul vulgar al zilelor noastre, aceste transmisii TV ne-au făcut şi pe noi, scuipătorii de seminţe, băutorii de bere, mâncătorii de mici şi ascultătorii de manele, părtaşi ai unei supreme lecţii de eleganţă şi distincţie. Bineînţeles, s-au găsit câteva fufe care să declare pe forumuri că ele nu se uită la prostia asta. Pun pariu că dacă triluia Adi Minune, se uitau.
Lumea monarhilor poate că are păcatele ei, ipocriziile ei, mizeriile ei poleite cu aur şi bătute în diamante, dar la capitolul maniere fine tot avem de învăţat ceva de pe urma acestor manifestări regale.
Îmi amintesc de o discuţie pe care am purtat-o acum mulţi ani cu o prietenă bună. Vorbeam şi ne ciondăneam opinând despre cum e bine şi frumos să te comporţi într-o situaţie sau alta. Cărţile de maniere elegante se contrazic în anumite privinţe, unele îndemnuri par depăşite în raport cu secolul în care ne aflăm… Mă rog, la un moment dat ajunseserăm cu discuţia la capitolul “cum trebuie să-şi ţină picioarele un bărbat, când stă pe scaun”. Iar Andreea, prietena mea, mi-a spus: “Păi caută o imagine cu prinţul Charles şi vezi cum le ţine el. Aşa trebuie. “
Într-o societate modernă, în care pentru mulţi monarhia pare desuetă, o simplă maşinărie de trăit pe banii poporului, măcar asupra unui aspect am putea cădea de acord. Că uitându-ne la regi şi regine, la prinţi şi prinţese, la nunţile lor cu alai, la veşmintele lor fine, la paşii lor demni şi la vorbele lor măsurate, putem învăţa câte ceva despre nobleţe, stil şi bun gust. Şi să aplicăm, apoi, măcar pe sfert, din ce am învăţat.
Dar să revin la William şi la Kate…
În visele cu care femeile independente de azi se ruşinează, apar un prinţ, o prinţesă şi, obligatoriu, o dragoste până la cer şi înapoi. Apare o rochie ca o spumă de nori, apoi un văl lung, purtat de îngeri, şi-o tiară ce-l ţine captiv, într-un dulce prizonierat, pe însuşi Luceafărul de sus…
În visul nerostit al oricărei femei doborâte de iubiri mincinoase şi de mezalianţe sufleteşti greu de îndurat, apar întinderi parfumate de flori gingaşe şi albe, precum cele din buchetul de nuntă ce se sprijinea azi pe încheietura fină a proaspetei ducese de Cambridge.
În visele noastre ascunse, în speranţele noastre oprimate de pragmatism, toate am vrea să fim, măcar din când în când, măcar o singură şi splendidă zi, prinţese. Ziceţi voi că nu-i aşa…
Autor: Alina Grozea
