Iubesc

Dincolo de tăcerile reci stătea ascunsă îmbrăţişarea timidă a luminii. Pentru o clipă, primăvara a dezvelit iarna de frig înfiorând-o cu o privire caldă, de copil, iar eu am început să iubesc când lacrimile iernii au început să se dezgheţe.

Când primăvara începe, sfios, să dea primul semn, îmi amintesc de bărbatul de care m-am îndrăgostit prima oară. În fiecare an, iar şi iar, cu o exactitate de ceasornic care îşi pregăteşte arcul pentru o nouă rotire. Şi simt nevoia acută să iubesc, sezonier, în zile însorite de primăvară.

Încep să mă-nfior, tainic, când îmi apare vag în minte zâmbetul fugar, strălucirea unică a unei priviri sau zgomotul uşor al unor paşi pe asfalt. Imaginile apar şi dispar şi senzaţii minunate, abia perceptibile se cuibăresc în sufletul meu.

Albul zambilelor şi al narciselor cu tulburătoarea lor sevă purtată de vânt, nevroza acută a iasomiei, seducţia trandafirilor albi şi parfumul delicat al freziilor vin să umple de consistenţă, într-un chip sublim, taina acestui anotimp imposibil de ignorat.

E drept c-au fost şi ani în care am încercat cu disperare să schimb ceva în algoritmul ăsta. Am vrut să leg sosirea primăverii de orice altceva decât iubirea: de-o carte care m-a răvăşit atunci cînd am citit-o, de un obiect pe care mi l-am dorit cu ardoare, de un eveniment fericit desprins din anii plini de candoare ai copilăriei, de frumuseţea unui peisaj de poveste, dar nu am reuşit.

În fiecare an, în zilele de început de primăvară privesc soarele, întotdeauna la fel, cu ochii puţin întredeschişi, şi-i simt căldura cum creşte pe chipul meu precum nevoia de iubire, care aduce cu ea emoţia unui gol în stomac, la început mai mic, apoi uriaş, ca înaintea unui examen decisiv. Atunci ştiu că iubirea s-a întors şi a pus stăpânire pe mine, pentru că este peste tot, în inima mea, în sufletul meu, în mintea mea, pe străzi, în parcuri, în staţiile de metrou, în soarele timid şi în aerul dulce de primăvară un pic încălzit.

În mod miraculos, simţurile mele încep să se mişte într-un fel nou, necunoscut, şi să izbucnească, întocmai ca mugurii ce stau să plesnească. Mă uit la mine ca la o fiinţă ciudată cu care nu ştiu ce să fac şi-ncerc să înţeleg, de fiecare dată, ce mi se întâmplă.

Şi mă întreb de ce suntem toţi înfometaţi de iubire?
Poate pentru că e aşa bine să fii iubit, pentru că niciodată nu-i destulă iubire. Pentru că ne place să fim puşi mai presus decât orice altă fiinţă pe lume, pentru că ştim că putem cere oricât, căci vom primi dacă există iubire. Pentru că devenim atât de frumoşi în ochii celuilalt, cum n-am fi crezut vreodată, pentru că devenim mai buni - doar e uşor să fii bun atunci când iubeşti. Pentru că suntem generoşi, primim şi oferim cu uşurinţă, şi sperăm într-un perpetuum mobile care să nu se oprească decât odată cu noi.

Vrem să fim fericiţi şi să ne regăsim zâmbetul pe chip şi liniştea în suflet, şi să simţim senzaţia aceea minunată de plutire care îndepărtează durerea, îndulceşte colţurile şi catifelează lumea.

Iar primăvara este anotimpul minunilor şi al simţurilor care se trezesc la viaţă şi înfloresc odată cu merii şi cu cireşii. Este vremea în care fericirea există în locurile în care te iubeşti naiv şi fierbinte, în care sărutările te fac să înţelegi cum apar fluturii în aprilie.
Cred, sincer, că doar cei care se iubesc aduc, an de an, primăvara!

Iubesc acest anotimp, iubesc cerul de primăvară, văzduhul, cuvântul, iubesc florile şi oamenii care ştiu să iubească, iubesc nerostirile, poezia şi rostirea, iubesc ploile de primăvară, iubesc muzica, iubesc marea, iubesc nesfârşitul, iubesc visurile aşternute în castele din nisip, iubesc sărutul picăturilor de ploaie pe tâmplele mele înfierbantate, dar cel mai mult iubesc... să iubesc.

Autor: Luminita (Elya)

Cris

03-08-2009 00:00

Da, "furia" hormonilor de primavara exista, la fel si frumusetea acestui anotimp.

Adauga comentariu

Blogurile BonCafe

Luminita Iliescu