Nu-mi spune că e prea târziu!
Ştiu că a greşi e omeneşte. Dar poate o vorbă aruncată la nervi sau o decizie luată în pripă să te coste atât de scump? Poţi pierde într-o clipă tot ce iubeşti mai mult? Pentru mine zarurile au fost aruncate şi nu mai pot face nimic. Am pierdut singurul bărbat pe care l-am iubit. Dacă mi s-ar mai acorda o şansă, aş face orice ca să îi treacă supărarea. Dar vorbele mi-au îngheţat şi n-am putut să-i cer iertare. Acum, când poate este prea târziu, am aşternut pe o foaie gândurile mele…
„Iubitule, am venit să mă primeşti din nou în viaţa ta. Sunt oboistă şi tristă din pricina căutării fericirii. Nu mai cred în schimbări datorate trecerii vremii. Nevoia de a iubi m-a urmat pretutindeni, profundă, organică şi vie, cu toate că atunci când am decis să plec de la tine, am pornit la drum încrezătoare.
Speram că, dincolo de lumea noastră, voi descoperi un tărâm al iubirii, al pasiunii, al puterii şi al dăruirii. După o vreme, chiar am găsit toate lucrurile la care am visat: linişte, dragoste, forţă, frumuseţe… şi un prinţ care mă aştepta, parcă, de-o viaţă.
M-a primit, fericit, în braţele sale şi m-a făcut să mă simt cea mai frumoasă femeie din lume. Iar eu, chiar dacă eram fericită, ţineam încă ascuns un strop din dragostea noastră, într-un colţ tăcut al inimii mele, peste care am încercat să pun mai multe rânduri de uşi, pentru că doream să te uit şi să te îngrop pentru totdeauna.
Eram fericită împreună cu prinţul meu. Era noapte… şi m-am băgat în pat ca să adorm. Dar noaptea a trecut şi zorii s-au ivit, m-am deşteptat şi visul meu s-a spulberat în zarea necunoscută spre care am plecat. Am deschis ochii uşor, eram… singură, doar frigul mă îmbrăţişa şi mi se strecura voluptuos în vene. Eram singură şi nu aveam nimic, nici prinţ, nici fericire, nici pace, nici iubire… Aşteptam doar, cu inima îngheţată… să mor şi să scap de atâta durere.
Într-un târziu, cu greu, am reuşit să poleiesc, încet, încet toate cotloanele existenţei mele şi-am început totuşi să urc. Dar am ajuns, cu paşi din ce în ce mai grei spre… nicăieri, unde am întâlnit oameni veşnic grăbiţi, mereu indiferenţi. Mă simţeam singură şi atât de nefericită! Te strigam şi mă întrebam de ce m-ai lăsat să plec? De ce nu m-ai oprit? De ce m-ai lăsat să te pierd?
Acum însă am venit cu fruntea sus, la uşa ta!
Zâmbesc! Să nu se vadă cât de mult am plâns.
Nu am venit să-ţi cer iertare. Am venit ca să mă iei în braţe şi să îmi spui că mă iubeşti, curat şi profund ca prima oară.
Acum ştiu ce este bine şi ce este rău şi care este preţul fericirii. Şi mai ştiu că te iubesc numai pe tine! Şi că mi-ai dus dorul.
Tu eşti adevărata mea fericire, iar azi am venit ca să rămân, sunt gata să mergem la drum împreună.
Nu am venit să-ţi cer iertare. Am venit ca să mă iei în braţe şi să îmi spui că mă iubeşti, curat şi profund ca prima oară.
Acum ştiu ce este bine şi ce este rău şi care este preţul fericirii. Şi mai ştiu că te iubesc numai pe tine! Şi că mi-ai dus dorul.
Tu eşti adevărata mea fericire, iar azi am venit ca să rămân, sunt gata să mergem la drum împreună.
Nu-mi spune că sunt duse nădejdile dragostei noastre, nu-mi spune, te rog, că e prea târziu!”
Autor: Luminita (Elya)
