Relaţiile „pansament”
Sunt oare relaţii care vindecă suflete rănite şi adună frânturi de inimă? Întotdeauna le-am considerat superficiale şi de compromis, un soi de minciună în care te complaci temporar doar pentru că adevărul îţi lipseşte sau nu mai reuşeşti să ajungi la el, o copie ieftină a unei relaţii autentice, un simulacru al uneia dintre cele mai profunde trăiri omeneşti, iubirea.
De cele mai multe ori îmi judecam prietenele care se simţeau neîmplinite în relaţiile pe care le aveau de câţiva ani. Se plângeau că în relaţia lor nu mai există pasiune, că iubirea nu mai reprezintă raţiunea de a fi, că şi-ar dori altceva şi că în ciuda acestor răzvrătiri nu se pot rupe de această relaţie, întorcând spatele unui trecut întreg.
„Ce păcat că vă mulţumiţi cu puţin”, le spuneam... Fără să mă gândesc o clipă că aş putea să devin chiar eu unul dintre acele personaje care, din comoditate sufletească, alege să se pună la adăpostul unei relaţii lipsite de pasiune şi de avântul iubirii?
Dar cel fără pată să arunce primul piatra...
Eu aş putea să găsesc suficiente motive ca să mă disculp. O să încep prin a spune că am trăit o iubire intensă, o iubire ruptă din visele noastre cele mai fascinante, o iubire atât de frumoasă încât abia îndrăzneam să şoptesc „te iubesc” de teamă ca nu cumva totul să se destrame.Aşa cum spune Goethe, trăiam adevăratul anotimp al iubirii, credeam că numai noi doi puteam iubi, că nimeni n-ar fi putut vreodată iubi astfel înaintea noastră şi că nimeni nu va mai iubi la fel după noi.
Trăiam cu impresia că mi s-a dat mai mult decât pot duce, că inima mea este un spaţiu mult prea îngust ca să cuprindă o imensitate şi jumătate de infinit, că viaţa este numai iubire. Câte naivităţi! Cum să nu înţelegi că şi pietrele curg, că toate trec, că iubirile se duc şi ele?...
Ba înţelegi. Şi după ce înţelegi, îţi acorzi o pauză sentimentală, devii mai puternică decât înainte şi abia dacă mai laşi pe cineva să se apropie de inima ta.
Cunoşti apoi pe cineva care nu-ţi trezeşte aceleaşi sentimente, dar te gândeşti că este posesorul unor calităţi care ţi-ar putea readuce fericirea şi începi o nouă relaţie, o relaţie ce are drept scop vindecarea emoţională.
Ce presupune o relaţie „pansament”? Aparent, o astfel de relaţie se bazează pe sinceritate şi pe egalitate. Ambele părţi implicate ştiu de la bun început cât pot să ofere şi cât pot să primească, se face o prezentare a cazierului sentimental, se spun cuvinte frumoase şi de încurajare, se fac confesiuni, se mai schiţează şi câte un plan de viitor, se vorbeşte despre beneficiile vieţii în doi, despre cum ar fi dacă...
Ce presupune o relaţie „pansament”? Aparent, o astfel de relaţie se bazează pe sinceritate şi pe egalitate. Ambele părţi implicate ştiu de la bun început cât pot să ofere şi cât pot să primească, se face o prezentare a cazierului sentimental, se spun cuvinte frumoase şi de încurajare, se fac confesiuni, se mai schiţează şi câte un plan de viitor, se vorbeşte despre beneficiile vieţii în doi, despre cum ar fi dacă...
Apoi, încetul cu încetul, adevărul începe să capete forma minciunii. Îţi spui că este un bărbat care merită iubit, vrei să îl iubeşti, îţi impui să faci asta şi uneori chiar ajungi să crezi că îl iubeşti. Şi cu toate astea... în acele clipe de intimitate ce ar trebui să constituie deliciul unei relaţii, îţi dai seama că ai alături trupul unuia dintre cei mai buni prieteni, şi nu al bărbatului iubit. Te minţi pe tine, îl minţi pe el şi vă minţiţi reciproc. Mai devreme sau mai târziu, are loc însă momentul revelaţiei supreme, al clipei de adevăr pur. Apare ceva nou şi fiecare dintre cei doi porneşte pe propriul drum în căutarea scânteii şi a iubirii adevărate.
Şi cu toate că relaţia nu mai funcţionează sau nu a funcţionat din start, cu toate că se conştientizează iminentul despărţirii, se evită să i se pună capăt oficial.
O astfel de relaţie este egoistă pentru că porneşte din start de la premise şi motive egoiste.
Se porneşte de la ideea că iubirea se vindecă doar printr-o altă iubire sau că îţi poţi alina suferinţa cauzată de pierderea unei persoane dragi în braţele unei alte persoane, din dorinţa de a alunga singurătatea sau din prea multe tentative de relaţii (majoritatea soldate nefericit), din dorinţa de schimbare sau de a varia serile petrecute în faţa televizorului sau a calculatorului.
Şi abia pe măsură ce relaţia avansează, se constată că singurătatea în doi poate fi mai apăsătoare decât singurătatea de unul singur.
I se acordă acestei relaţii şi o durată temporală, e drept nu foarte longevivă, ajungându-se totuşi să se întindă chiar pe o perioadă de câţiva ani.
Vă miră? Sincer, nu ştiu câte dintre noi, de teama singurătăţii, găsim curajul de a pune capăt definitiv unei astfel de relaţii călduţe, care se vrea medicament pentru suflet, dar care nu dispune nici măcar de suficiente atribute paliative.
Şi care nu vindecă răni mai vechi, ci deschide altele noi.
Autor: Luminita (Elya)
-
d3m3tra4430-11--0001 00:00
urasc "relatiile" astea, mai ales ca dau prilejul sa adanceasca motivele de instrainare din cuplul cu probleme
