Reverie de toamnă
De câte ori ai simţit că ceva s-a rupt? De câte ori ai văzut pasiunea zburând pe fereastră fluturând aripi diafane? Şi ai privit în urma ei disperată că nu ştii dacă se va mai întoarce vreodată?
Apoi te-ai aşezat pe marginea patului, ţi-ai dus pumnii la tâmple şi ai plâns cu lacrimi invizibile gândindu-te de ce ţi s-a întâmplat tocmai ţie
După o vreme însă, rana începe să se cicatrizeze, găseşti un surogat, o metadonă şi te gândeşti că nu e totul pierdut. Poate că perfecţiunea chiar stă în moderaţie.
Călătorind în lumea mea imaginară, în locuri pierdute parcă în timp, îngheţate într-o epocă ce a existat undeva, cândva, într-un trecut de poveste gri şi industralizată, am descoperit un loc fermecător, cu mobilier ales cu bun gust şi atmosferă intimă.
Am intrat şi am aşteptat... Am aşteptat pasiunea... L-am aşteptat pe el... Am sperat şi fremătat.
Un ciocănit discret la uşă mi-a făcut inima să tresalte. Secundele treceau parcă mai încet cât mă îndreptam spre uşă. Am deschis şi el a intrat.
Un nor delicat de parfum îmbătător a purtat în cameră o apariţie desprinsă din tiparele basmelor cu Făt-Frumos, mirosind a scorţişoară şi strălucind precum un luceafăr în noaptea mea de catifea neagră.
I-am atins timid pielea cu un sărut tandru iar el mi-a şoptit cu o voce ce mi-a sunat precum o simfonie să îi ofer câteva clipe.
Şi parcă au trecut ani, secole, epoci... Inima îmi bătea nebuneşte şi nu ştiam de ce. O mişcare mă face să întorc capul, iar priveliştea mi-a făcut inima să se oprească. Timpul a stat pe loc, simţurile au început să alerge.
Părul negru, precum cel mai negru abis, un tors bine lucrat cu braţele puternice, şoldurile ferme... toate mi-au trezit fantezii, insticte şi dorinţe pe care nu mai ştiam că le am.
I-am mângaiat umărul puternic, i-am sorbit virilitatea parfumată şi m-am îmbătat cu ea. Iar el m-a luat în braţe şi m-a dus în lumea lui. I-am stat la picioare şi i-am venerat fiinţa... temătoare, tandră şi îndrăgostită.
Am tresărit când m-a cuprins în braţele lui puternice şi mi-a atins buzele cu ale lui. Aţi sărutat vreodata un trandafir după ploaie? Aţi simţit fiori pe şira spinării? Aţi vrut să se oprească timpul şi să nu mai existe nimeni în lume în afară de voi? Asta am simţit eu.
M-am lăsat în voia lui, iar el s-a lăsat în voia mea. Şi nu am mai avut nevoie de nimic. Foamea, setea şi somnul păreau să nu mai aibă sens. Ne-am iubit nebuneşte ore întregi, ne-am strâns în braţe, ne-am povestit.
A fost pur, perfect, de neimaginat... A fost el, bărbatul pe care l-am aşteptat o viaţă până în seara aceea cu parfum aspru de toamnă.
Autor: Luminita Iliescu
-
Danny09-04-2010 00:00
:) da...nu conteaza anotimpul..conteaza...el...sau ea...si..perfectiunea momentului...indiferent de zi...luna..ora...sau anotimp...parfumul iubirii...face ca timpul sa se opreasca...chiar daca asa ceva nu e posibil...sunt momentele in care simti ca timpul se opreste...
-
Soimarul09-04-2010 00:00
Superb spus (sau trait)! Sunt lucruri de care nu te poti desparti lucruri de care esti "flamand"! N-e apropiem de toate aceste simtiri pretioase doar atunci cand acceptam ca le putem pierde. Cu cat le cauti mai mult si te ancorezi mai mult de ele cu atat te fac sclavul lor, iti leaga pasii, te orbesc si iti schimonosesc sufletul!
