Noiembrie nu a fost niciodată mai cald ca anul acesta. Ca şi cum toamna se chinuie inutil să nu moară, agăţându-se de primele zile din iarna care stă să vină. Acum un an, iubitul meu nu era încă pe atunci iubitul meu, iar ceea ce am trăit mai apoi a purtat numele de fascinaţie pentru că aşa hotărâsem.
Ştiam amândoi că odată cu primăvara, cu vara sau cu toamna, se va termina şi povestea noastră. Până la urmă, toamna mea galbenă avea să se sfârşească într-o noapte de noiembrie, plină de lacrimi.
Nu am crezut că despărţirea poate fi atât de dureroasă. Întotdeauna scenele din filme, pline de lacrimi, mi s-au părut artificiale. Dar noaptea aceea îmi doream să fie doar o scenă dintr-un film siropos de mâna a doua. Dar, din păcate, nu era altceva decât viaţa mea, reală şi tragică. Trăiam până în adâncul fiinţei durerea despărţirii de cel pe care începeam să ştiu că îl iubesc.
Am stat o jumătate de oră cu motorul pornit, cu lacrimile curgându-mi pe obraji fără să scot un cuvânt. Ne despărţeau doi paşi, dar niciunul dintre noi nu s-a mişcat. Niciunul nu a spus nimic. Era prea târziu sau poate prea devreme ca să schimbăm totul. Deşi, la urma urmei, eram singurii care puteau schimba ceva.
Nu mă obliga nimeni să plec. Dar am făcut-o. De ce? Mă întreb şi acum... Atunci credeam că aşa e mai bine. Aş fi vrut atât de mult să nu mă lase să plec... Dar nu a făcut-o. Orgoliu masculin sau teamă de consecinţele unei poveşti de iubire prea complicate pentru lumea noastră? Cine ştie...
Am purtat cu mine sute de kilometri ochii mei verzi, împăienjeniţi de lacrimi. O mie de clipe minunate din anotimpurile noastre m-au invadat în clipa în care am simţit scrâşnetul roţilor pe asfalt.
El a rămas acolo, înţepenit, în spatele geamului fumuriu şi timp de ore în şir, cât a durat drumul, imaginea lui nu s-a desprins o secundă de la fereastră.
Îl vedeam aşa mereu, în cămaşa lui albă pe care o purta în ziua în care mi-a spus pentru prima oară că mă iubeşte.
După un timp, am regăsit-o... în acelaşi loc... Purtam aceiaşi ochi verzi şi plini de lacrimi, doar că erau lacrimi... de fericire.
marco0430830-11--0001 00:00
