Viscol de gânduri
Mi-ar place să spun că mi se umple sufletul cu zâmbete, cu bucurie, dar n-am motive să zâmbesc … Totuşi, mă surprind zâmbind… de ce oare?
Încerc să-mi pătrund gândul care îmi zboară atât de departe… reflexiile trecutului se întrepătrund cu cele ale prezentului… gânduri… amintiri… regrete… teamă … dorinţă… lacrimi… zâmbete… râs de copil… bucurie… Simt toate acestea la un loc şi nu înţeleg de ce.
Simt că mă las purtată pe paşii şterşi ai timpului şi că mă depărtez tot mai mult şi în acelaşi timp mă apropii.
Fulgii de zăpadă zboară viscoliţi în toate direcţiile, asemeni gândurilor mele…
Uneori simt că nu ştiu ce vreau… alteori ştiu exact ceea ce-mi doresc… de fiecare dată când amalgamul de gânduri nu-mi dă pace, mi-aduc aminte de când ne-am văzut prima oară.
Mă zbăteam între dorinţă şi raţiune … între sparanţa de lumină şi certitudinea de întuneric, exact ca şi acum. Şi îmi era la fel de greu… închidem ochii şi nu găseam puterea să-i redeschid … parcă mi-era teamă de ceea ce aveam să vad, de ceea ce aveam să simt, de propria-mi decizie.
Privesc din nou fulgii împrăştiaţi haotic, precum gândurile mele… îmi amintesc acele momente şi le retrăiesc cu aceeaşi intensitate şi-mi reamintesc cum am închis ochii şi am renunţat la orice fel de raţiune în favoarea dorinţei. Am ales să fiu egoistă, să încerc să gust savoarea fericirii.
Deschid fereastra… fulgii de zăpadă pătrund înăuntru, mi se aşază pe faţă, pe umeri, reci ca o binecuvântare. Viscolul îmi împrăştie părul, îmi şopteşte cuvinte indescifrabile… cuvinte nerostite… cuvinte care s-au pierdut când te simţeam aproape, când mă priveai, când mă mângâiai… cuvinte care au murit la strigătul meu de iubire şi-au renăscut atunci când sufletul striga după tine, când inima murea de dorul tău.
Ninge… ninge cu fulgi mici şi viscoliţi… asemeni primului viscol de doruri, asemeni primului viscol de calde mângâieri, asemenea primului viscol de fericire, asemenea primului viscol de cuvinte de iubire… asemenea primului viscol de gânduri… la ceas de bilanţ şi la cumpăna anilor.
Autor: Lorena
-
VIS29-12-2010 09:49
Doamne Lorena câtă dreptate ai în tot ceea ce ai simţit. M-am regăsit în fiecare cuvânt, în fiecare trăire, în fiecare dorinţă... am să continui cu nişte versuri ale Tatianei Stepa... "care anotimp, ce aniversare, am îmbătrânit, iarna rău mă doare"...
