La fel. De potriviţi
Dacă îi întâlneşti, primul lucru care îţi vine în minte e cât de diferiţi sunt. Dar dacă îi cunoşti, îţi dai seama cât sunt de potriviţi. El lucrează în locul acela despre care studenţii fac caricaturi cu topoare, ea lucrează într-un loc unde studenţii chiulesc de la şcoală pentru a merge să primească o îmbrăţişare, sau „doar” nişte căldură.
El se preocupă de facturile care trebuie să fie plătite în fiecare lună, ea de soarele care trebuie să intre pe geam, pe sub uşă sau pe gaura cheii - ce mai, peste tot! - în fiecare zi.
El vine morocănos de la serviciu şi nu ştiu cum face de pare să aibă cea mai caldă morocănoşenie atunci când e lângă ea.
Iar ea nu face decât să transmită cu orice privire cât de mândră este de el - când a făcut ceva bun la muncă, când găteşte aripioarele alea (absolut geniale), când e cel mai bun tătic din lume şi mai ales… când o ia în braţe.
El fredonează cu patos „Janette era croitoreasă“, iar ea se face că nu îi place asta.
Ea lipeşte flori pe pereţi, el face plinul la maşină.
El cumpără lapte şi pâine şi iaurt cu fructe, ea cărţi despre univers.
El se bucură de cât de frumos se văd HD-urile pe televizorul cel nou, iar ea se bucură de cât de mult se bucură el.
Cum spuneam, nu sunt la fel. Sau aşa ai crede până când iese din camera lui Cosmin, copilul care poartă pe faţă zâmbete în forma lor pură şi le aduce pe chipul celor pe care îi întâlneşte.
El seamănă cu amândoi. Şi uitându-te la el îţi dai seama că nici nu contează dacă sunt sau nu la fel, la cât sunt de potriviţi.
Aşa cum ne-ar plăcea şi nouă să fim peste câţiva ani. Şi peste … mulţi ani.
Autor: Cosmin
