Veninul dragostei
Unde ai plecat? Întotdeauna, imediat după ce pleci începe să-mi dea târcoale, se apropie încet cu paşi moi de vată, nici nu o aud, dar o simt. Îi simt ochii mari, galbeni şi răi pironiţi în ceafa mea şi ştiu ce vrea. Mi se zburleşte părul şi simt fiori mărunţi cutreierându-mi măduva oaselor.
Îi simt răsuflarea caldă, greţoasă, ca un vârtej vâscos ce mă înconjoară. Încă înainte să se apropie de mine nu mai pot să respir, simt că mă sufoc.
Nu o privesc niciodată, se apropie de la spate şi mie mi-e teamă s-o privesc şi oricum nu pot, nu mă pot întoarce, sunt paralizată de frică.
E încă departe şi o simt cu toate rădăcinile nervilor mei, mă strâng într-un colţ din mine şi te caut, uneori reuşesc, uneori tu eşti suficient de puternic încât să o alungi chiar dacă nu eşti aici, sau poate eu sunt suficient de puternică.
Acum aproape mă atinge, spaţiul infim rămas între noi trosneşte de tensiune, nu am nevoie s-o văd. Ştiu că e acolo. De data asta nu o pot speria. O fiară uriaşă, crescând în fiecare secundă, cu blana de culoarea vântului şi ochii de otravă galbenă îşi pregăteşte saltul, îşi verifică ultima dată colţii albi, ascuţiţi şi lungi.Nu te-ai întors, nu am unde să fug şi nici nu pot. De data asta, ea e mai puternică. M-a muşcat, simt veninul răspândindu-se încet. S-a aşezat la doi paşi şi mă priveşte.
Aşteptăm amândouă încă o dată să vedem dacă te vei întoarce. Ştie că imediat ce îmi voi strecura degetele în mâna ta veninul se va pierde.
Ştiu că după fiecare muşcătură sunt tot mai vulnerabilă. Timpul e tot mai scurt.
Privim uşa cu înmărmurirea sfinx-ului.
Înainte de tine nu credeam că există, era o creatură mică şi neputincioasă, dar de-a lungul atâtor muşcături am început să ne cunoaştem, să avem reguli în joaca asta nesfârşită de-a vânătoarea.
Se aud paşi, paşii tăi, încă înainte de a deschide uşa simt cum gheaţa se retrage, sloiurile nu-mi mai aleargă prin vene rănindu-le.
Trei, doi, unu… ai deschis uşa şi zâmbeşti. Îmi treci degetele prin păr apoi te atârni de mâna care mai poartă încă urma colţilor.
.jpg)
Se ridică fără chef şi mă priveşte spunându-mi din priviri „Ştii că e numai o amânare nu? Că vom repeta povestea asta până al sfârşitul zilelor?”Ştiu. Şi răspunsul îmi trece ca o umbră prin priviri, mă întrebi ce s-a întâmplat, ridic din umeri, nu pot să-ţi spun că m-a vânat gelozia, că m-a prins din nou, aşa că zâmbesc, îmi aşez mai bine mâna în a ta şi mă rog ca data viitoare să o pot alunga singură.
Autor: Mihaela Mihai
