Where the pretty girls are?

 Un bun prieten, George, mi-a vorbit odată despre iubirea sa neîmpărtăşită din adolescenţă. O anume, să-i zicem generic, Alina, creţ-blondină şi angelică, suplă şi populară, era pretextul suspinelor sale shakespeariene.
 
Îmi imaginez privirea lui căprui şi adâncă fixând-o, filtrându-i gesturile, plimbând pe cerul gurii tot ce vroia să reţină din fiinţa ei, alegând unghiurile din care putea crea un vis, o dramă caracteristice acelei foarte dificile vârste.
 
Dar Alina era îndrăgostită, în mod previzibil, de atletul adulat al liceului, ceea ce-l făcea pe George foarte nefericit. Înălţimea şi liniile sculptate ale rivalului îi subliniau propria siluetă scundă şi firavă, hrănindu-i complexele.
Prietenul meu s-a simţit însă răzbunat peste nişte ani, când a revăzut-o pe Alina, devenită între timp umbra supraponderală a graţiei bălaie pe care o... ermmm... iubise.
L-a căutat pe internet şi pe atlet şi a descoperit, cu dublă satisfacţie, că şi organismul lui suferise modificări cam la fel de groteşti.

În adolescenţă, făcusem o fixaţie asupra lui Florin, un coleg de clasă. Era scund, rubensian, şaten, cu tenul încă expus traumelor seboreice, dar intelectual auto-parafat. Afecţiunea mea de atunci s-ar traduce printr-un sentiment de recunoştinţă că, din când în când, mă onora cu atenţia lui cerându-mi, condescendent, o părere-două despre cutare roman sau permiţându-mi să asist la flatulenţele lui filosofice.
Nu mă atrăgea fizic, dar credeam că privirea lui m-ar putea vindeca de indiferenţa celorlalţi. Visam să mă... ermmm… dăruiesc lui cu patos dostoievskian şi cu lumina (neapărat!) stinsă. Mă priveam prin ochii lui căprui şi simţeam că spontaneitatea mea capătă valoare şi frumuseţe acolo, că era încurajată să-şi afirme noi gesturi şi sclipiri. Dar printr-un paradox masochist, pentru ca acest nobil afect să existe, trebuia să-i aşez protagonistul la o înălţime care să-mi deformeze cuvintele în bâlbe neajutorate.
 
Într-o zi, l-am văzut pe culoarul liceului aplecat senzual asupra Lizucăi, olimpica naţională a instituţiei, şi am izbucnit într-un râs nervos şi penibil. (Foarte ciudat şi inexplicabil, chiar şi în ziua de azi am, într-un prim moment, sentimentul oarecum livresc că mă reînsuşesc ori de câte ori mă văd subiectul abandonului masculin.) Dar faptul că nu m-a ales pe mine mi-a pătruns ca o ploaie în oase.
 
O lună-două mai târziu, după banchetul din a 12-a, îl tot vedeam împreună cu Corina, nemesisul meu din acea epocă. Avusesem destule ciocniri cu ea. Cu mine, cel puţin, era foarte nesuferită şi ranchiunoasă. Însă Corina era de asemenea un paradox biped: foarte frumoasă, foarte voluptoasă, foarte deşteaptă, calităţi pe care eu le bifam doar relativ. Minusurile ei (labilitatea, isteria, afurisenia nejustificată şi capriciile de piţi vătămată) erau paranteze lipsite de relevanţă în faţa unei aparenţe atât de apetisante.
 
Eu, naivă, nu bănuiam altceva în afişările lor la braţ, în felul tandru cum el îi îmbrăţişa linia umerilor, decât o nevinovată frăţie a spiritelor. El tânjise la silueta ei în toţi anii de liceu (şi eu care credeam că avea intenţii serioase când mă întreba ce mai citisem lately), dar ea i se eschiva felin sau exasperat.
 
Când eram la facultate, o tipă cu care făcusem un curs de germană în liceu şi care-i fusese confidentă în a 12-a mi-a povestit amuzată dureroasa lui dilemă amoroasă din seara banchetului. Pe cine să aleagă, pe Lizuca, intelectul ambalat anost, deşi nu tocmai urât, sau pe Corina, nu neapărat prima eminenţă pe ţară, dar stimul salivar universal? Conştiinţa lui a hotărât, cum altfel?!, B, ceea ce a provocat o depresie puternică variantei A.
 
Câteva luni au fost împreună, cu tot cu danteluţe, cătuşe şi scrisori de amor etern, până când el s-a săturat de ea. El se lăuda public că ea îi trimitea mailuri în care-l implora disperată să n-o părăsească. Şi a mers mai departe nonşalant, din ce în ce mai înfumurat la întâlniri accidentale cu personaje din liceu. Ea a şchiopătat la rândul ei înainte, apretându-şi nurii, dându-şi ochii peste cap savant şi făcând noi cuceriri. Iar eu rămân în acel moment şi în acea versiune a lor despre mine un miriapod prost îmbrăcat şi nesemnificativ. M-aş minţi pe mine totuşi dacă aş gândi că nu mă revendică nimic în relaţie cu ei. În fond, ea a ieşit absolut ridicol din acea poveste, după toţi anii în care curtea lui cam bleagă se lovea de dispreţul ei statuar.
 
Iar eu am fost o vreme cu un tip frumos care, întâmplător, crescuse pe aceleaşi coclauri cu pasiunea mea adolescentină, pe care mi-a descris-o ca fiind fraierul oficial, frecvent umilit al cartierului. Deci da, conturile par a fi reglate.


Autor: Cora Manole



Adauga comentariu

Numele tau:

Comentariul tau:


Security Code:



Blogurile BonCafe